INIŢIATIVA ROMÂNILOR DIN SERBIA

Dan VANĂ

Vlad Cubreacov


Material apărut în revista LAMURA






Eforturi unilaterale

S-a vorbit şi se va mai vorbi mult şi de acum înainte despre drepturile românilor de la sud de Dunăre. Din păcate, aşa cum se prezintă acum situaţia, nu peste mult timp sintagma „românii de la sud de Dunăre” va fi sinonomă cu „românii din Serbia”, pentru că în Peninsula Balcanică asimilarea este aproape finalizată, deşi se fac eforturi, unilaterale, pentru împiedicarea fenomenului. Chiar şi în Bulgaria, unde trăieşte a doua mare comunitate românească de la sud de Dunăre, procesul asimilării este destul de avansat, favorizat fiind de lipsa unei strategii coerente pe termen scurt sau mediu a Bucureştiului, de, contrar aşteptărilor, aderarea la Uniunea Europeană sau de lipsa fondurilor cu care AVE, singura asociaţie activă a românilor din Bulgaria, ar putea să-şi pună în practică proiectele.
În Serbia drepturile minorităţilor sunt recunoscute, apreciate şi protejate prin legi pe care şi le-ar dori orice minoritar de pe planetă. Îndrăznesc să spun, pentru că le cunosc bine, că le întrec în generozitate chiar şi pe cele din România. „Şi atunci de ce se plâng, domn’e, reprezentanţii minorităţilor din Serbia?” vor întreba unii. Întrebarea este corect formulată, pentru că întotdeauna sau aproape întotdeauna se aud liderii şi nu popoarele, dar asta este o altă problemă. Răspunsul, foarte simplu, se complică atunci când este vorba despre români. De câte ori nu am auzit şi pe la noi expresia „legi avem, dar nu le aplicăm şi nu ştim să ne folosim de ele” sau „probleme nu sunt din cauza vidului legislativ ci a excesului de interpretare”. Şi dacă la asta adăugăm iritarea românului în faţa „visului de veacuri”, unirea, deziderat de care astăzi fuge mâncând pământul şi manipularea, cu sau fără bani, pe care o fac duşmanii, obţinem o diagramă parţială a răspunsului. Pentru completare ar mai trebui să ştim şi ce fac românii din ţară, guvernamental şi neguvernamental, pentru „cauză”, după ce strategie, cu ce resurse şi mai ales cu ce interese. Chiar şi aşa răspunsul ar fi complet pe jumătate, poate ceva mai mult, dar cum adevărul este relativ, abstract, nu poate fi cunoscut în întregime şi uneori nu are nici o legătură cu realitatea, mă voi rezuma la prezentarea unor fapte concrete ale căror concluzii le veţi trage domniile-voastre.

Datele problemei

În Serbia există 18 minorităţi naţionale, care îşi desemnează singure organele de conducere, conform legii, din patru în patru ani. Fiecare minoritate naţională primeşte de la Belgrad un buget, deloc mic, pe care-l administrează după propriile necesităţi. Beneficiază de asemenea şi de alte facilităţi de finanţare. Fiecare cetăţean al Serbiei, în localitatea de domiciliu, dacă doreşte să participe la alegerile pentru conducerea unei minorităţi, trebuie să vină la primărie şi să declare, pe un formular simplu, că aparţine acelei minorităţi. Va primi un certificat, o adeverinţă, cu care dovedeşte că este rrom, ruten sau român. Atât şi nimic mai mult. Apoi, în ziua alegerilor, va vota lista de candidaţi preferată, cu un motto specific, listă care va trimite în Consiliu Naţional un număr de reprezentenţi proporţional cu numărul de voturi obţinute la nivel naţional. Iată cele 18 minorităţi: maghiară, croată, slovacă, bosniacă, bulgară, ucraineană, cehă, germană, macedoneană, rromă, bunievţă, ascalii, egipteană, indiană, goranţă, rutenă, română şi ... vlahă. Dumneavoastră, cititori avizaţi, sigur v-aţi prins de şmecherie. Românii au două consilii naţionale şi administrează două bugete. Dacă le mergea mintea făceau şi maghiarii consiliu unguresc, germanii – nemţesc, rromii – ţigănesc etc, aşa trebuie să se mulţumească doar cu unul. Din păcate, ceea ce părea un avantaj s-a întors repede, cum era şi de aşteptat, împotriva celor ce s-au lăcomit şi au fugit de unire. Oficialii sârbi susţin şi nimeni nu-i poate contrazice legal că, în urma propriilor declaraţii individuale, date oficial şi fără constrângere, în Serbia există atât poporul român cât şi cel vlah, cu două consilii naţionale distincte. Care, logic, au tradiţii diferite şi vorbesc limbi diferite. Curat murdar. Şi pentru că tot aduc vorba de unire, acum trei ani minoritatea maghiară şi-a ales conducătorii dintr-o listă sau două, minoritatea română din opt iar cea vlahă din paisprezece. Din cele paisprezece liste doar una era, ca să spunem aşa, pro-românească, cea condusă de Pedrag Balaşevici care, deşi a obţinut cele mai multe mandate, a pierdut controlul consiliului prin unirea celorlaţi vlahi. Noua conducere a stabilit repede, dar legal, prin vot, că vlahii nu sunt români iar limba oficială în consiliu este limba sârbă. Au acceptat totuşi că vlahii au şi o limbă a lor, vlaha, de origine sârbă, pe care şi-au propus să o „standardizeze”.
În toţi aceşti ani, din 2002, de la înfiinţarea Consiliului Naţional al Minorităţii Vlahe şi până astăzi, au existat câţiva lideri în Timoc, OAMENI de onoare cu conştiinţă şi responsabilitate faţă de neamul căruia-i aparţin, care şi-au strigat cu putere, în toate punctele cardinale, originea românească şi problemele cu care se confruntă oropsitul neam al românilor din Valea Timocului şi Moravei. Cel mai important dintre ei este Boian Alexandrovici, o legendă vie a românilor. Duşan Pârvulovici îl secondează pe ctitorul de la Malainiţa, ajutându-l în proiecte, organizând manifestări şi apărându-i în instanţă (cu o armată de avocaţi sârbi) pe românii discriminaţi. Cel de-al treilea, Boian Barbucici din Brestovaţ-Bor, care atunci când a auzit sugestia (din ţară) de a înfiinţa un consiliu vlah, în paralel cu cel român, a rămas singur „cu ai lui”, înfiinţând cea mai activă asociaţie neguvernamentală „a românilor”.

Boian Barbucici (Bărbuţă)

Pe Boian Barbucici, preşedintele Centrului Cultural Informativ al Românilor din Brestovaţ, sat situat la 3 km de Bor, îl ştiam de mult, de la prima mea vizită la Malainiţa, la bisericuţa care a schimbat universul spiritualităţii româneşti. L-am reântâlnit, acum doi ani, la congresul românilor de pretutindeni pe care Cristea Sandu Timoc îl organizează la Timişoara, când m-a invitat la Brestovaţ să-mi arate locul unde visează să ridice o catedrală creştin-ortodoxă românească. Ideea aceasta mi-o destăinuia chiar in faţa catedralei sârbe, din piaţa veche, o bijuterie arhitecturală a Timişoarei. „Dan, ştii că în Timişoara sârbii mai au încă două biserici iar în Banat peste şaizeci. Priveşte ce minunăţie adăposteşte Episcopia Sârbă. Iar noi nu avem voie, cu banii noştri, pe pământul nostru să ne facem singuri o bisericuţă. De ce lasă România să se-ntâmple asta?” Atunci nu am ştiut ce să-i răspund, iar între timp Boian Barbucici a aflat singur răspunsul. De atunci ne-am întâlnit de mai multe ori, în Serbia sau în România şi l-am cunoscut mai bine. Calm, hotărât, cumpătat şi pasionat de ceea ce face. Vrea să lase pe pământ ceva bun pentru românii din Timoc. Băiatului său de 9 ani i-a pus un singur nume, care din păcate în România începe să se stingă, Ion şi nici nu se gândeşte să nu-l dea la şcoală în limba română. De „Zilele Municipiului Calafat”, când primarul Mircea Guţă l-a invitat la manifestări, Boian Barbucici a venit şi, pe scurt, a expus problemele românilor timoceni în cadrul simpozionului dedicat de revista Lamura Independenţei de Stat a României. D-l Dan Lupescu i-a acordat public un ajutor financiar pentru festivalul obiceiurilor româneşti, pe care vrea să-l organizeze la Brestovaţ, iar D-l Ion Prioteasa l-a invitat să stea de vorbă, după alegeri.
La puţin timp după „Zilele Municipiului Calafat”, la18 mai, printr-o adresă către Primăria Municipiului Calafat, semnată de Boian Barbucici, primarul Mircea Guţă şi subsemnatul eram invitaţi să participăm, în data de 24 mai, în Brestovaţ, la constituirea unei structuri organizatorice noi, care să sprijine lupta pentru dobândirea drepturilor legale în domeniul educaţiei şi culturii pentru etnicii români din nord-estul Serbiei. Dimineaţa devreme, pe la ora 06.00, împreună cu D-l Ion Mirica , profesor de pictură la Palatul Copiilor Craiova (filiala Calafat), cunoscător al istoriei, geografiei şi artei culinare timocene şi cu D-l Ştefan Ciobanu (OK), un prieten care nu fusese niciodată în Serbia, pe care Boian îl invitase telefonic, am trecut Dunărea cu bac-ul spre Vidin şi graniţa bulgaro-sârbă pe la Vârscaciuca, aproape de Zaicear.

Constituirea

Când am ajuns la Brestovaţ, după o scurtă vizită la Vera şi Iovan Petrovici din Oştreli, satul înfrăţit cu Poiana-Mare şi cu Ciupercenii Vechi, şedinţa de lucru începuse de două minute. Sub coloanele Casei de Cultură din localitate fusese întinsă o masă lungă la care erau aşezaţi reprezentanţi ai românilor din aproape toate localităţile importante ale Văii Timocului şi Moravei, aproximativ 40 de persoane. Steagurile României şi Serbiei , amplasate central, dădeau adunării un aspect oficial. Imediat, după ce ne-am aşezat, a vorbit ataşatul cultural al ambasadei noastre la Belgrad, D-l. Raul Doru Truţescu. “Domnul ambasador regretă că, din cauza unor probleme la Belgrad, nu a putut veni la Brestovaţ, în schimb m-a rugat să vă transmit salutul Domniei-sale şi totodată mulţumiri, în primul rand, domnului Boian pentru această iniţiativă şi dumneavoastră tuturor celor care vă aflaţi astăzi aici. Este o surpriză extraordinar de plăcută pentru mine să văd ca proiectul domnului Boian porneşte cu dreptul, având în vedere aria largă a participanţilor, aţi venit din majoritatea localităţilor cu etnici români. Vă felicit pentru această iniţiativă şi doresc ca acest proiect să continue în folosul, în primul rind al dumneavoastră. Totodată, având în vedere numele asociaţiei şi faptul că participanţii sunt etnici români, va fi mult mai uşor pentru România să vă ajute de acun înainte. De aceea vă doresc mult succes tuturor, domnului Boian multă putere de muncă pe drumul greu, dar atât de frumos, pe care a pornit. Încă o dată vreau să vă salut din partea ambasadei României şi a instituţiilor statului roman, să vă doresc success în continuare şi să vă felicit pentru acest eveniment la care îmi face o deosibită plăcere că mă aflu astăzi, atât pentru că sunt împreună cu dumneavoastră, cât şi pentru semnificaţia în sine a constiuirii “Iniţiativei Românilor”. Vă mulţumesc şi sper să ne vedem şi cu alte ocazii, în aceiaşi formulă sau poate şi mai numeroşi” Boian Barbucici a aşteptat să se domolească aplauzele asistenţei şi i-a invitat să spună salutul lor pe Nataşa Toşici din Zaicear, pe Miodrag Bojici din Podgoraţ - Bor, Daniţa Horvat din Mocranie -Negotin, Anta Zurconu din Petrovaţ - Svilainaţ, Boban Trăilovici din Bucovcea - Cucevo şi pe Miroslav Năstasu din Subotiţa - Svilainaţ. Au salutat apoi pe cei prezenţi, din partea organizatorilor, doi tineri intelectuali din Brestovaţ, doctorul Dragan Bugarici şi farmacista Binana Bugarinovici, absolvenţi ai învăţământului superior craiovean, pe care Boian Barbucici i-a prezentat ca pe doi pioni importanţi ai viitoarei asociaţii. După ce au luat cuvântul şi Liubomir Brânduşanovici din Maidanpec, Svetomir Todorovici din Iasenovaţ – Despotovaţ şi Zivorad Trucici din Mala Iasicova – Zaicear, cunoscutul muzician din Maidanpec, Christian Wagner a spus: „Promovez cultura românească oriunde, cu formaţia mea „Misteria Carpatica” şi întotdeauna am avut piedici când am spus asta în limba sârbă. Dar acum sper că, după iniţiativa aceasta, toţi românii noştri, din zona noastră, care este foarte mare, o să spună cu mândrie că sunt români. Pentru că nu este nimic ruşinos să spui adevărat ceea ce eşti. Noi trebuie să insistăm că suntem români, tot timpul şi să nu ne lăsăm de asta cu orice preţ.” Deşi foarte răguşită de la un spectacol recent, vocea lui Christian Wagner s-a auzit perfect, încet dar grav, îndemnul lui primind cele mai intense aplauze. După ce majoritatea celor prezenţi au luat cuvântul, Boian Barbucici a declarat deschisă şedinţa propriu-zisă de lucru, făcând o scurtă expunere de motive: ”Ce vorbim şi facem noi aici în Brestovaţ este istorie pentru noi. De astăzi vorbim altfel în Timoc. Nu ne mai pot manipula cu sinonime : valahi, români... Instituţiile de la Belgrad ne manipulează de 20 de ani... nu, nu... de 200 de ani. Astăzi însă vorbim altfel. Ei se pitulă după două instituţii: Consiliul Român şi Consiliul Vlah şi aici situaţia este grea, nu se poate face nimic până nu se schimbă ceva cu aceste consilii. Ei se joacă cu noi în sinonime. De ce facem acum, ce facem? Facem pentru copiii noştri, pentru românii noştri. O „Iniţiativă a Românilor” pe care o înfiinţăm astăzi ne va ajuta să lucrăm direct, să nu pitulăm ţara. Jucăm direct, ca români, cu instituţiile din ţară şi europene. Nu intrăm în povestea vlahi-români. Vă duceţi toţi cu oamenii voştri la primăriile de unde sânteţi şi vă declaraţi ca români. Aşa... (arată un formular). Ăsta este buletinul de identitate în Timoc. Să nu ne mai numere ei, ne numărăm noi...Iată ce vrem cu „Iniţiativa Românilor” din Serbia” şi Boian citeşte cele 9 obiective ale viitoarei asociaţii: 1) Păstrarea identităţii culturale a românilor; 2) Slujbă bisericească în limba română; 3) Educaţia în limba maternă; 4) Medii în limba maternă; 5) Folosirea oficială a limbii materne; 6) Dezvoltarea economică a regiunii Timoc; 7) Colaborarea economică şi culturală cu patria mamă; 8) Obţinerea cetăţeniei române; 9) Prezentarea în Serbia şi în instituţiile europene. Discuţiile au mai durat apoi o oră şi jumătate - două. Oamenii cereau lămuriri, întrebau, notau în carneţele. Unii se declaraseră deja români şi aveau „dovada” de la primărie. Mai era nevoie să repete procedura? Altul avea o asociaţie cu termenul „români” în titlu. Este bună? Boian şi Binana Bugarinovici, farmacista, dădeau răspunsuri. Unde nu ştiau, sau nu erau siguri, intervenea D-l. Raul Doru Truţescu, ataşatul cultural al Ambasadei Române la Belgrad. Miroslav Năstasu din Subotiţa – Svilainaţ a făcut senzaţie cu livretul său militar, de pe vremea lui Tito, din 1970, în care scria, negru pe alb, la rubrica etnie: român. L-am rugat pe D-l. Miroslav, după încheierea şedinţei, în timp ce-l aşteptam pe protul Antonie Isac să vină pentru slujba de sărbătoare, să-mi spună câteva cuvinte despre eveniment: “Eu sunt Miroslav Năstasu din satul Subotiţa, comuna Svilainaţ. Aicea la Brestovaţ s-a întâmplat o zi mare, o mare sărbătoare pentru noi românii din Valea Moravei şi Valea Timocului. Şi cred ca are să continue din zi în zi, din lună în lună. Cred că poporu ăsta sârb o să înţăleagă odată că şi noi existăm aicea ca o minoritate mare, care am fost un popor constructiv, pân la 1833, până când nu ne-a tăiat tot dreptul, ne-a luat şcoli, biserici... Eu întotdeauna m-am simţit român, nu vlah, numa român”
Părintele Antonie Isac a venit gata îmbrăcat pentru slujbă. În Valea Timocului toate casele au câte un hram. De sărbătoarea hramului preotul ţine o slujbă specifică pentru binele casei, folosind un colac mare, tradiţional, tăiat în patru, în formă de cruce, o sticlă cu vin roşu şi o lumânare. Slujba nu este lungă, are multe cântări şi mişcări ritualice, iar spre final preotul spune de trei ori şi credincioşii repetă „Cristos în mijlocul nostru”.
Era în sfânta zi de Ispas.

Unge sâncem toţ

În timpul conferinţei de presă l-am rugat pe Christian Wagner să sintetizeze o concluzie despre cele întâmplate: „Se poate zice că ziua aceasta este una istorică, deşi sintagma este folosită poate exagerat aici în spaţiul nostru, dar totuşi astăzi s-a auzit pentru prima dată pe o cale oficială că românii din Serbia vor să se declare pur şi simplu români. Deci să se renunţe la o sinonimie care de fapt este adevărată dar ne-a adus mai multe probleme decât lucruri folositoare. Şi să spunem: noi nu sântem vlahi, vlahi ne denumesc străinii. Noi sântem români. Români, rumâni, oricum... în graiul nostru rumâni, oficial români şi in limba sârbă romuni. Astăzi ne-am adunat să înfiinţăm o „Iniţiativă Românească” în Serbia, să ne numărăm noi singuri, să vedem câţi suntem, ce forţe avem şi să cerem sprijin de la statul român care este ţara noastră mamă, dar şi de la statul sârb care este patria noastră.”
Când îi ascult pe românii timoceni parcă-l aud vorbind pe I.D.Sîrbu. În propoziţiile scurte cuvintele au zeci de înţelesuri care converg asimtotic spre sensul dorit de vorbitor. Limba se trnsformă natural în poezie. Odată sigur vorbeam şi noi aşa şi de atunci poate-a rămas în lume că „românul s-a născut poet”. Nataşa Toşici trăieşte la Belgrad unde este căsătorită cu un sârb. Au doi copii, Alexandru şi Rucsandra, pe care doresc să-i înveţe limba mamei. Acum Nataşa va sta mai mult pe la Zaicear „să lucre pentru asociaţie”. Declaraţia ei am lăsat-o la final şi am încercat să o transcriu aşa cum am auzit-o la ea: „Astă zî ne-am adunat aici, într-o mare zî de noi rumânii din Valea Timocului, din Zăişer, din Bor, din Maidanpec, di pe Cladova şi di pe Nigocin. Astăzi am făcut „INIŢIATIVA ROMÂNILOR” din Serbia. Astăzi plecăm să ne adunăm, să vegem câţ rumâni noi avem aişea, di pe Valea Timocului, să şcim câţ sâncem, că sârbii spun că nu ie aişea rumâni, dar noi spunem că iaste rumâni. Noi nu avem nici un drept aicea ca etnici rumâni: nu avem şcoli pe limba rumânilor, nu avem scrise oraşe pe limba rumânilor, nu avem slujbă creştină a noastră aişea, nu avem bisearică pe limba rumânilor. Sârbii spun: nu iaste rumâni. Noi astăzi le spunem la toţi: IASTE RUMÂNI. Asăzi am plecat, da pi urmă o să ne vegem unge sâncem toţ”.

P.S. Că viaţa este deseori absurdă nu se îndoieşte nimeni. Iată ce apare pe saitul Ministerului de Externe din Serbia, legat de împlinirea a 170 de ani de relaţii diplomatice cu România: 19 априла 1841. Годин, kада је Србија Кнезевина отворила агенцију у Влашкој и Молдавији adică 19. aprilie 1841 , atunci când Principatul Sârb a deschis o agenţie în Ţara Românească şi Moldova. Dacă Ţara Românească este Влашкој (Vlaşca) pe români atunci cum i-or fi numind?